Citeam o postare de-a unui psiholog în care povestea că o persoană i-a zis că nu ar trebui să folosească cuvântul „detest” pentru că este psiholog, situație ce vine, desigur, să întărească aceeași idee preconcepută de ani, cum că psihologii trebuie să fie perfecți, să nu fie furioși, nemulțumiți, supărați, indignați, să nu aibă emoții etc.
Întâmplarea face ca fix acum, după mai bine de 10 ani de la prima citire, să recitesc cartea „În culisele psihoterapiei”, o carte în care Jeffrey A. Kottler vorbește despre ceea ce se întâmplă în viața și în sufletul unui terapeut, mai ales atunci când e trasă „cortina”. Astfel că, atât psihologul respectiv, cât și Jeffrey mi-au amintit, de fapt, nu, stai, m-au făcut să mă gândesc, pentru a milioana oară, la greutatea presiunii sociale pe care am simțit-o în toți anii ăștia de când sunt psiholog. O presiune care s-a mai diminuat în ultimul an și jumătate, fiindcă am mai pus niște pietre de temelie la integritatea mea, dar presiunea încă e acolo. Și tot doare. Uneori rău.
Citindu-l pe Jeffrey și auzind poveștile multor psihologi, m-a durut să aflu că mulți parcurg sau au parcurs, de-a lungul profesiei, perioade de confuzie identitară, îndoială de sine, deznădejde, sentimentul de a fi un impostor care se întreabă „eu ce naiba fac aici?” La toate astea ridic ambele mâini și dacă aș avea mai multe pe toate le-aș ridica. Le-am bifat pe toate.
În fața unei societăți care așteaptă să fim niște semi-Zei, perfect echilibrați (deși nu știu ce înseamnă asta și, dacă cineva a ajuns acolo, îl rog să îmi spună și mie ce a luat sau cum a reușit), să folosim mereu cele mai bune și mai potrivite cuvinte, să fim mereu zâmbitori și drăguți, mereu gata și disponibili să ascultăm orice problemă și să o conținem (indiferent de cadru sau context), să avem mereu răspunsul la orice problemă sau întrebare din domeniu (chiar dacă nu este specializarea noastră, pentru că da, în domeniul psihologiei sunt mai multe specializări), să fim mereu comunicativi și sociabili, înțelegători, toleranți, blânzi, să avem mereu cele mai bune relații cu familia, cu prietenii, să nu avem probleme de sănătate, insomnii, să nu bem, să nu fumăm, să nu avem tatuaje (și aici mă pufnește puțin râsul, unul de indignare, pentru că cineva m-a întrebat, de curând, dacă eu, ca psiholog, fumez și dacă tatuajele mi le-am făcut înainte sau după ce am devenit psiholog), ne poate face să ne simțim niște impostori în propria piele sau, ca să îl citez pe Jeffrey, niște „șarlatani” pentru că nu întrunim tabloul perfecțiunii pe care oamenii îl cer sau îl așteaptă de la noi.
Ce vreau să spun este că și psihologul, la fel ca și tine, este OM. Biologia funcționează și la el la fel ca și la tine. Problemele vieții ajung și la el la fel cum ajung și la tine. Și el suferă pierderi, decepții, despărțiri, și el are traumele lui și pe unele dintre ele încă le lucrează în terapia personală. Nici el nu a fost ferit de tulburări de atașament, de relații disfuncționale, de abuzuri, de violență. Însă ceea ce îl face pe el să își asume rolul de terapeut sunt formarea lui, care îi oferă cunoștințe și informații despre cum funcționează psihicul uman și lucrul psihoterapeutic cu sine însuși, care îi oferă o mai bună capacitate de înțelegere de sine, de autoconștientizare, de autoreglare și autocontrol.
Dar asta nu înseamnă că pe el nu-l mai dor anumite răni, că el nu trece sau nu mai trece prin experiențe dureroase și nici nu înseamnă că mereu este foarte conștient de sine, că mereu are cel mai bun autocontrol și autoreglaj, că mereu ia cele mai potrivite decizii etc.
Eu le spun clienților mei că fac și eu terapie, că am propriul terapeut. Și le explic și de ce este important acest lucru. Le spun când nu am fost în cea mai bună formă în ședință, dar că mi-am dorit să dau tot ce am putut în ședința respectivă ca să îi ajut. Tot cu clienții verific frecvent, pe parcursul sau la finalul ședințelor, cum au simțit spațiul dintre noi sau dinamica relației noastre, ca să verific cum starea mea și-a făcut simțită prezența sau a influențat procesul lor. Fac asta pentru că vreau să le transmit clienților mei, dar și ție, că terapeutul nu este perfect, că nu este Zen ori zâmbitor sau super energic tot timpul, că nu e tot timpul la fel de disponibil să asculte nefericiri, drame, povești de viață dureroase. Cel mai greu este atunci când trebuie să îți pui propria durere în „cutie” și să te ocupi de durerea altuia. Acolo sunt niște eforturi care mie, personal, mi se par supraomenești uneori. Și care mă costă negreșit.
Sunt mulți terapeuți, poate chiar toți (dacă îndrăznesc să fac o generalizare), printre care mă număr și eu, care se luptă sau s-a luptat, la un moment dat, cu greutatea durerii oamenilor la care sunt expuși zilnic, lucru care nu are cum să nu ne afecteze viața. Oricât de lucrați am fi, nu suntem feriți de frica că poate un pacient cu risc de suicid chiar va face asta, frică ce ne poate tulbura zilele și nopțile, nu suntem feriți de fiorul și groaza ce le resimțim ascultând povești dintre cele mai cutremurătoare (abuzuri, violență, violuri, hărțuire, incest, dezastre), povești pe care nu am fi crezut că le vom auzi vreodată. Și pentru asta plătim scump. Cu propria sănătate mentală, de care trebuie să ne îngrijim după ce am închis „cortina”, apelând la terapeuții noștri, supervizorii și mentorii noștri sau alți colegi de breaslă care ne pot oferi suportul lor.
Acum parcă aud o voce în capul meu care întreabă așa (și nu, nu-ți face griji, nu-i halucinație auditivă): „Bine, bine, fată, da’ de ce te-ai apucat atunci să te faci psiholog? Dacă trăiești sau ai trăit toate astea? „Și-mi vine să răspund: „De ce nu? Tu de ce practici meseria pe care o practici?” Încercând să conturezi un răspuns, vei vedea că nici în profesia ta nu e lapte și miere totul, că sunt avantaje și dezavantaje, dar motivația în baza căreia ți-ai ales profesia este cea care contează cel mai mult atunci când tragi linie. Tot ce cer sau mă aștept este să fim umani, să înțelegem că avem și puncte forte și puncte slabe, că avem și momente de înflorire, dar avem și unghiuri moarte la care merită să ne uităm mai atent, că avem și probleme rezolvate, dar și nerezolvate încă. Iar asta nu înseamnă că suntem profesioniști slabi, ci înseamnă că suntem OAMENI.