Sari la conținut

Ai o voce care merită auzită

Când cineva vrea să îți închidă gura, adu-ți aminte că și tu ai o VOCE!

Mi s-a spus mult timp, de-a lungul anilor mei de gimnaziu, că sunt o ”țărancă proastă”. Într-un fel sau altul, ajunsesem și eu să cred acest lucru despre mine, chiar dacă în străfundul meu simțeam că ceva nu este în regulă acolo. M-am simțit mult timp subestimată și desconsiderată pentru că eram ”mai tăcută”. Ce-i drept, nu prea aveam o VOCE, deși știam că e acolo. Îmi era frică! Nu puteam să îmi explic de ce, dar îmi amintesc cum credeam, într-un mod naiv, că ”cei de la oraș știu mai bine, că sunt mai deștepți ca mine”. Așa am continuat să am experiențe care să-mi închidă gura, care să îmi ”stingă”, și mai mult, vocea.

Când am obținut primul meu premiu la olimpiadă, am luat un bobârnac peste cap și am auzit o voce ironică spunând, în spatele meu: ”Ia uite țăranca ce-a reușit ea!”

Când m-am înscris la admiterea la liceu și unii dintre colegi au aflat că am ”îndrăznit” să fac asta, am auzit acest lucru: ”Înțeleg să dea admiterea X, care e deștept, dar tu? Tu nu o să reușești niciodată!”

În clasele primare nu învățasem limba engleză. Când am ajuns în gimnaziu, erau momente când copiii râdeau de mine că nu știam engleză, ba chiar am primit, într-o zi, porecla de ”Iceberg” după ce l-am pronunțat așa cum se citește. Toată clasa râdea în hohote, iar eu nu mai știam unde să mă ascund de rușine. Tot atunci aș fi avut nevoie de cineva care să spună ”Nu mai râdeți, lăsați-o în pace!” Îmi amintesc că inclusiv profesorul a râs…

Tot în gimnaziu făceam naveta zi de zi ca să merg la școală. Din cei patru ani de navetă, aproape trei dintre ei i-am făcut cu trenul. Mergeam câțiva kilometri pe jos până la gară, dus și întors, pe ploaie, pe vânt, pe ninsoare, prin nămol și nămeți. Când ajungeam în gară, îmi spălam încălțările de nămol în bălțile lăsate de ploaie. Ajungeam, de multe ori, murdară la școală, cu geaca udă sau chircită de frig. În multe dintre situații, unii dintre copii râdeau de mine și mă arătau cu degetul pentru că aveam hainele ude de la ploaie. Era extrem de dureros, cu atât mai mult cu cât nu înțelegeam de ce ai râde de cineva care vine la școală. Simțeam mereu că este ceva în neregulă cu mine. Tot pe atunci cred că am înțeles că a fi în centrul atenției este nasol, că înseamnă că am făcut ceva rău sau că ceva este greșit la mine. Ușor, ușor, am ajuns să mă ”chircesc” mai tare, să vreau să fiu invizibilă, de nevăzut, să stau ”cuminte în banca mea” ca să nu ”stric apele” mai mult. Am învățat să mă fac nevăzută, să nu mai vreau să mi se audă VOCEA, lucru care m-a afectat și mai târziu în viața mea de adolescent și adult. Nesiguranța și teama de a-mi face vocea auzită deveniseră pâinea mea cea de toate zielele.

Când eram la facultate și aveam o idee pe care mi-aș fi dorit să o spun, îmi era frică să vorbesc. Mă gândeam că o să fiu judecată și că sigur va fi cineva care va râde de mine sau de ideea mea ori mă gândeam mereu că altcineva are o idee mai bună ca a mea, care merită, cu adevărat, auzită. Așa că mă abțineam. Iar în viața mea de adult am avut și încă mai am, uneori, momente în care mă surprind ținându-mi gura, de teama de a nu mă face de râs sau că ceea ce spun ar putea să nu aibă sens. Uneori, teama asta continuă să mă urmărească și în scris, când vreau să scriu un email important sau să fac o postare pe rețelele de socializare…

În ciuda acelor întâmplări care au lăsat niște răni în sufletul meu, eu mi-am văzut de drum. Pentru că dincolo de acele voci care mi-au spus că nu voi reuși niciodată, au fost și altele care m-au susținut, care au încercat să îmi susțină propria voce și să mă încurajeze. Părinții mei au crezut mereu în mine și m-au încurajat să merg înainte. Îmi vedeau potențialul și îmi creau spațiu pentru a crește.

Și a mai fost o voce! O voce pe care și acum o port cu mine: vocea profesoarei mele de română. Eram clasa a V-a când, la una dintre ore, ne-a pus întrebarea: ”Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?” Pe atunci habar nu aveam ce înseamnă asta și clar nu mă gândisem vreodată la așa ceva. I-am zis profesoarei că vreau să mă fac croitoreasă. Mama mea mă învățase să croșetez, făceam multe haine la păpuși, eram admirată pentru asta și înțelesesem că sunt pricepută. Profesoara mi-a zâmbit cald și admirativ, apoi mi-a zis: ”este o meserie frumoasă, dar tu poți mai mult de atât!” Am zâmbit și eu, tăcută, timp în care observam că ceva se întâmplă în stomacul meu. Nu am știut atunci ce înseamnă, dar ceva se schimbase clar în mine. Înțelesesem că POT. De atunci, vocea ei m-a purtat toată viața și m-a salvat în multe perioade ale vieții mele, în perioade în care îmi era foarte greu să mă descurc sau când nu aveam curaj să mă expun. Încrederea vocii ei m-a înălțat și a avut o contribuție enormă la dobândirea unor roluri în viața mea prin care să aduc mai mult bine în viețile oamenilor.

Probabil că te întrebi de ce am spus povestea asta? Ei bine, pentru că încă sunt mulți copii care nu ajung să aibă parte de o astfel de voce sau de mai multe voci care să contracareze răul produs de alții. Când eu eram în gimnaziu nu știam ce este bullying-ul. Nici nu auzisem acest cuvânt vreodată. Așa că mi-am dorit să contribui, la vârsta adultă, la crearea unei lumi în care bullying-ul să nu mai aibă putere, în care vocile bune să aibă un mai mare și puternic răsunet în viețile copiilor și adulților de mai târziu.

La orele despre bullying și antibullying am încercat să îi ajut pe elevi să conștientizeze impactul acestui fenomen asupra vieții lor și asupra vieții celorlalți. Dar, cel mai mult, am vrut și să îi ajut să aibă o VOCE. O VOCE pe care să o facă auzită, să aibă curaj să se apere și să ofere un spațiu de vindecare a rănilor lor.

Am atașat o poză de la o oră avută cu elevii de liceu, în care îi rugasem să dea o formă și glas rănilor cauzate de bullying, pe care le-au purtat cu ei din copilărie până în prezent. Apoi, am invitat grupul să își aducă contribuția printr-un gest, cuvânt sau expresie cu rol reparator. Desigur, poate că un simplu cuvânt, gest sau expresie nu poate schimba o perspectivă, dar mai multe adunate la un loc vor face diferența cu siguranță. În cele din urmă, chiar și o picătură, oricât ar fi de mică, face gaură în stâncă!

Și tu, și eu, si noi toți putem face o diferență prin fiecare alegere pe care o facem în relația cu ceilalți! Noi toți avem o VOCE ce merită să fie auzită!