Mi-a plăcut poza asta când am văzut-o. E făcută cu atâta bucurie de o prietenă dragă, dar primul gând pe care l-am avut când m-am uitat la ea a fost „Flori, parcă iar arăți obosită!”
Cuvântul „oboseală” mă sâcâie de multă vreme, mai ales de vreo 4-5 ani încoace.
M-am uitat de câteva ori la poză în ultimele zile, gândindu-mă că poate-poate mă inspiră pentru altă postare, dar mi-a venit în minte întrebarea: ” De unde a răsărit preocuparea asta pentru a vedea așa mult oboseala?” Pentru că știi și tu vorba aia, nu crezi doar ce vezi, ci vezi ceea ce crezi deja. Așa că m-am dus un pic în trecut ca să văd când și cum s-a dezvoltat relația mea cu oboseala.
Am două amintiri intense de când eram mică:
► Una este de când începusem munca la câmp cu părinții mei (pentru că m-am născut și am crescut la țară) și îmi amintesc cât de mult îmi plăcea oboseala după o zi de sapă. În noaptea de după o zi de muncă fizică mă odihneam extrem de bine și îmi simțeam corpul revigorat. Chiar dacă eram obosită fizic, puteam să simt cât de bine îi făcea efortul fizic corpului meu. Desigur, un efort cumpătat, care se lăsa cu o porție de odihnă meritată pe deplin.
► Iar alta este de când începusem să fac naveta cu trenul, în gimnaziu, ca să mă duc la școală. Dacă ai citit vreunul dintre articolele mele de pe blog știi deja asta. Deși eram fericită că puteam să ajung la școală, în unele seri când ajungeam acasă mă dureau extrem de tare picioarele de la kilometrii pe care îi mergeam pe jos spre și dinspre gară. Acelea erau nopțile în care îmi amintesc că nu mă puteam odihni sau o făceam cu greu. Aveam niste dureri foarte mari la nivelul gambelor, pe care le simțeam și în somn.
Pe atunci cred că am înțeles două lucruri importante referitoare la oboseală:
- Că e firească și sănătoasă (până la un anumit punct, când e nevoie și trebuie să te și odihnești)
- Că trebuie să „trag” tare ca să ajung unde îmi doresc (pe vremea aia la școală, chiar dacă asta presupunea greul navetei zi de zi), să nu mă plâng că mă doare ceva pentru că și dacă aș face-o tot nu aș avea de ales. Cred că știi și tu despre ce vorbesc, despre mitul ăla cum că adevărații „luptători” sau „eroi” nu se plâng niciodată.
Ușor ușor, viața de adult m-a ajuns și pe mine și am început să muncesc la diverse locuri de muncă. Mai mult, și mai mult, și mai mult. Și nu știu când am început să las mai puțin spațiu pentru odihnă și relaxare. S-a întâmplat pe nesimțite. Munca ajunsese să fie bifată mereu, iar la odihnă și relaxare, suficiente cât să îmi refac energia, trăsesem linie.
Acest dezechilibru între efort și odihnă a început să mă schimbe treptat. De la zilele de oboseală intensă la burnout, apoi la probleme de sănătate… Oboseala te schimbă când nu o asculți și nu îți iei pauză când trebuie. La un moment dat „începem să ne luăm viața eroic”, cum spunea psihoterapeutul Bogdan Ion într-un podcast super fain despre „Cum ne schimbă oboseala”, pe care ți-l recomand aici:
El susține că unii dintre noi trăim pe principiul: „Dacă sunt extrem de obosit înseamnă că sunt muncitor = sunt performant = simt că eu contez pentru ceilalți!” Când spune că ne luăm viața eroic se referă la faptul că învățăm cândva, în viață, că dacă muncim până la epuizare, sacrificiul de sine ajunge, în cele din urmă, să fie văzut de cei din jur și, deci, putem crede despre noi că suntem niște „luptători” sau chiar „eroi”.
Mi-am dorit și eu, multă vreme inconștient, să fiu o eroină, o luptătoare cu orice preț, să nu arăt că nu mai pot (pentru că dacă aș fi arătat asta pentru mine ar fi fost rușinos, ar fi însemnat că nu-mi duc misiunea la capăt, și anume aceea de a fi „eroina muncitoare și sacrificată”, care are nevoie să fie văzută, validată, apreciată). Dar mi-am dorit acest lucru până când am realizat că trebuie să schimb sintagma ”Vreau să fiu văzută! ” cu întrebarea ”Eu mă văd pe mine?”
Întrebarea asta m-a ajutat mult să îmi schimb viața. Și chiar dacă nu am putut imediat să fac niște schimbări ce se impuneau, am început să mă mișc în direcția realizării lor. Iar de câteva luni încoace îmi tot spun: „E normal să obosesc, dar e extrem de normal și să mă odihnesc!”
Încă învăț că e firesc să muncesc cât să mă mențin motivată, cât munca să mă ridice din pat, și nu să mă lase culcată, să nu mai pot/vreau/simt să mă ridic.
Cu gândul tot la grija de sine de care îți spuneam într-o postare anterioară, te rog să te odihnești! Mult și bine!