„Acum cred că înțeleg care-i treaba cu spațiul sigur de care vorbiți voi, psihologii „
Inițial nu voiam să scriu nimic azi, dar… mi-a venit să scriu despre VOCEA unei cliente cu care m-am revăzut ieri la ședința noastră. Întâmplarea face ca fix acum, în timp ce scriu, să îmi dau seama că este ziua ei. Hi hi! Așa că văd această scriere a mea ca un mesaj de onorare și de sărbătorire a procesului ei de autocunoaștere și dezvoltare personală!
Cand ne-am cunoscut, G a venit cu o mega dorință de a spune TOT. Ce suferințe trăiește acum și ce suferințe a trăit în trecut, într-o oarecare „foame” de a înțelege, de a se înțelege pe sine și de a rezolva. Voia să ajungem repede la trauma relației cu tatăl ei și să o vindece cât mai repede, la sentimentele ei de vinovăție, astfel încât să nu mai repete niște tipare de relaționare și de comportament disfuncționale. Vezi? E o deșteaptă, pentru că are niște cunoștințe despre felul în care viața noastră din prezent este influențată de trecutul nostru. La fel de deșteaptă este și pentru că înțelege că tiparele disfuncționale pot fi înlocuite cu unele funcționale dacă suntem deschiși și lucrăm cu noi
Problema era că își dorea toată această schimbare, dar ignora faptul că în planul său actual de viață sistemul ei nervos simpatic („pedala de accelerație” – în termeni mai puțin științifici) „scotea scântei”. Era agitată, speriată, îngrijorată, stresată, cu idei unele peste altele și care deviau de la subiect, cu nevoia aproape de neoprit de a vorbi… Am înțeles și auzit nevoia ei, dar i-am explicat și că înainte de a ajunge acolo, este extrem de important să „facem echipă” pentru a contribui la stabilizarea stării ei. Adică să îi ajutăm sistemul nervos parasimpatic („pedala de frână) să preia mai mult controlul, pentru a restabili echilibrul și a ajuta la armonizarea sistemului.
Am pus un pic frână dorinței de a căuta răspunsuri în trecut și ne-am concentrat mai mult asupra accentuării stării ei de bine de aici și acum prin:
-acțiuni de autoliniștire
-focusarea pe senzații corporale și căutarea senzațiilor care să ofere plăcere, siguranță, confort
-cererea spațiului/cadrului pentru înțelegerea și acceptarea emoțiilor și stărilor prezente
-concentrarea pe sarcini și acțiuni plăcute, relaxante, hobby-uri
-reconectarea cu oamenii dragi, care o iubesc și pe care îi iubește (persoane-suport, așa cum le spunem noi, terapeuții).
„Știi ce am observat?” îmi spune ea. Că nu am mai căutat disperată să rezolv problema punând presiune pe mine să îmi dau seama ce se întâmplă, citind cărți despre traume, ascultând podcast-uri despre relații sau alte chestii de genul. Dacă stau bine să mă gândesc, săptămâna asta cred că nu am mai citit nicio carte pe tema asta. Acum cred că înțeleg care-i treaba cu „spațiul sigur” de care ziceți voi, psihologii. Învăț să mă iau ușor și să fac lucruri pas cu pas pentru ca eu să mă simt în siguranță
Da, da! Mi-a pus zâmbetul ăsta pe față! Fără pistrui. Pistruile sunt ale mele!