Și nu mă refer aici la perioadele îndelungate de timp în care ești în această stare. Știi și tu că dacă nu ți-e bine mult timp, este nevoie să ceri ajutor. Mă refer la acele momente, poate din zi sau dintr-o săptămână, în care chiar nu ți-e bine: te doare capul, ori stomacul ori alte părți ale corpului, îți simți corpul greoi, nu ai chef, ești la menstruație (tu, femeie), ai avut o situație recentă care te-a necăjit, te-a enervat sau supărat cineva, te frustrează un lucru, nu ai dormit bine, nu ai mâncat bine sau deloc, o persoană dragă din familie sau dintre prieteni nu are o stare de sănătate bună și asta te întristează, etc… Pot fi milioane de motive pentru care să nu fim bine…
Aproape de fiecare dată când oamenii se întreabă între ei ce fac, cum se simt, răspunsul este „Bine!”. În sinea mea mereu m-am întrebat „oare dacă aceste răspunsuri ar fi reale, cum ar arăta lumea?”
Desigur, uneori chiar facem bine când spunem asta, dar nu facem întotdeauna. Și e ok să fie așa! E ok să nu facem bine mereu, în ciuda faptului că societatea și social media ne „suflă mereu în ceafă” și ne transmit, direct sau indirect, că trebuie să fim bine. Noi toți știm că nu e așa. Și preferăm să ne mințim unii pe alții. Din păcate, uneori și pe noi înșine.
Paradoxal, ce am observat este și că să spui „nu sunt bine” iar e greu și iar „nu e bine”.
De ce? Pentru că fix asta e întrebarea pe care o primim, în general, din partea celuilalt când spunem că nu suntem bine: clasicul „De ce?” Ne simțim trași la răspundere, ca și cum trebuie, neapărat, să justificăm ce ni se întâmplă. Primim atitudini pline de judecată sau o varietate de argumente pentru care ar trebui să fim bine. Lucru care, deși vine subtil și e parte din obișnuința noastră ca popor, din punctul meu de vedere este o formă de agresiune, de intruziune a celuilalt.
Mă întreb cum ar fi dacă cineva ti-ar spune că nu este bine și, în loc de întrebarea „De ce? ” ai spune: „Îmi pare rău! Mă gândesc că nu ți-e ușor. Pot să fac ceva pentru tine?”
Întalnesc oameni în cabinet cărora le e greu să spună că nu sunt bine. Și nu pentru că sunt ei evitanți, în negare sau pentru că nu vor să se întâlnească cu ei înșiși și problemele lor, ci pentru că le e prea rușine și se tem mult prea mult de judecata celorlalți. Ulterior, comportamentul, atitudinile lor sunt mult influențate de „ce-o să zică lumea”. Lucru care clar nu mai lasă loc autenticității, exprimării libere, libertății de a fi și de a alege.
Uite, chiar acum, în timp ce scriu acest text, eu nu sunt bine. Și e ok! Nu mă dau cu capul de gard că nu sunt. Desigur, mi-ar plăcea să fiu, dar nu sunt. Pentru că e parte din condiția umană, să avem și momente, zile, perioade când nu suntem bine.
De-a lungul timpului am învățat că este în regulă să las „ne-binele” să fie prezent. Nu trebuie neapărat să fie ceva în neregulă cu mine pentru că eu, în acest moment, nu mă simt bine. Nu trebuie neapărat să-mi programez o ședință de terapie individuală ca să aflu dacă am vreo problemă. Nu trebuie să simt că se dărâmă cerul și pământul pentru că acum nu sunt bine. Nu trebuie să caut imediat să îmi fie bine, ca să scap de disconfort.
În cabinet, când oamenii experimentează o emoție neplăcută sau o stare de disconfort, nu mă grăbesc să îi ajut a se liniști sau să se simtă mai bine (deși acesta este, în sine, un obiectiv). Îi ajut, mai întâi, să învețe să stea cu emoția neplăcută sau cu starea de disconfort, să învețe să o tolereze și să o accepte ca parte a firii. Îi ajut să învețe să stea cu ei, să se accepte și să se iubească pe ei înșiși chiar și atunci când îi doare, când nu sunt bine, când nu sunt perfecți. În esență, e ușor să ne placă de noi și sa ne iubim când ne e bine.
Iubește-te și atunci când nu ți-e bine!
Cu drag,
Florina