*O minte sănătoasă de adult poate crește o minte sănătoasă de copil!*
*O fereastră deschisă către copilăria rezilientă!*
Eram pe la începutul carierei mele ca psiholog când am început să lucrez cu C. Și, deși au trecut câțiva ani de atunci, C a rămas profund în inima mea, motiv pentru care simt să împărtășesc cu tine o parte din experiența lucrului nostru împreună.
C era un băiat de 9 ani căruia îi era extrem de dificil să zâmbească atunci când l-am cunoscut. Iar la finalul ședințelor noastre, încă o făcea cu greu. Era marginalizat și suferea din cauza respingerilor repetate ale colegilor săi de la școală, dar și de la afterschool-ul unde l-am cunoscut. Ulterior am aflat că respingerea era, de fapt, și mai profundă pentru el: resimțea puternic abandonul fizic și emoțional al părinților lui plecați în străinătate.
În toate desenele lui, C desena un aeroport. Era un aeroport detaliat, ce cuprindea toți pașii pe care trebuia să îi parcurgă pentru a ajunge la destinație: unde să facă check-in-ul, unde să își ducă bagajele, cum să treacă de controlul de securitate, care sunt culoarele pe care trebuie să meargă, ce ieșire să urmeze după ce avionul va ateriza, în ce direcție trebuie să meargă, de unde își ia bilete de autobuz pentru a ajunge la casa unde locuiau părinții săi și așa mai departe. Toate acestea au fost doar câteva dintre detaliile oferite de C în desene și în timp ce povestea. În realitate au fost mult mai multe și amănunțite. Îmi dădeam seama că acest desen era pentru el o hartă mentală. O hartă mentală dezvoltată ca ”scut” împotriva anxietății și sentimentului de abandon resimțite cu putere din cauza plecării părinților.
Noi doi ne-am cunoscut pentru că, neputând să facă față atâtor respingeri repetate, furia lui lua amploare și lovea copiii. Lovitul acestora cu capul de perete era doar una din acuzele care ajunseseră la mine.
Fiind debutantă în activitatea mea profesională (cred că lucram de aproximativ 2 ani) a tot început să mă frământe întrebarea asta: ”Oare voi reuși să îl ajut eu?” Pe atunci nu credeam suficient în mine, în abilitățile mele de terapeut și îmi spuneam deseori: ”Oare nu ar trebui să preia cazul un terapeut cu mai multă experiență ca a mea?”
Când suntem la început de drum noi, consilierii și psihoterapeuții, ne îndoim destul de mult de noi înșine sau suntem îngrijorați în legătură cu practica noastră. Sau, cel puțin, eu am trecut prin asta și încă mai am momente când o fac. Ne punem frecvent întrebări precum: ”Oare am făcut bine evaluarea? Oare am folosit instrumentele potrivite? Oare anamneza mea este corectă? Oare am o strategie de intervenție potrivită? Oare ce ar face un terapeut cu experiență?” Desigur că, pentru a răspunde la astfel de întrebări, terapeutul se bazează pe cunoștințele dobândite și pe zvâcul pe care îl are la început de drum, dar își urmează practica profesională și sub îndrumarea unui supervizor, participă la sesiuni de intervizare cu colegii de breaslă. Astfel, practica profesională de la început de drum este monitorizată pentru a fi asigurate corectitudinea, etica și deontologia profesională.
În ciuda îndoileii de sine, o parte din mine m-a îndemnat să încerc să îl ajut, să mă încred în puterea și în intenția mea de a face bine. Când mi se părea că nu știu ce să fac (din minte) sau îmi făceam griji în legătură cu tehnicile pe care ar trebui să le aplic, îmi lăsam inima să mă îndemne. Și o ascultam și pe a lui. În unele ședințe de-ale noastre prea puțin vorbeam. C vorbea puțin. Dar aveam ceva prețios în relația noastră: comunicarea nonverbală, jocul și perna lui pe care și-o adusese de acasă. Îl făcea să se simtă în siguranță. De multe ori nu avea un joc cu sens, doar muta jucăriile dintr-o parte în alta sau le organiza. Intuiam că era nevoia lui de a face ordine într-o lume emoțională atât de dezordonată, haotică și dureroasă.
Eu, cu aceleași nesiguranțe, continuam să mă întreb, aproape după fiecare ședință, dacă am făcut bine ce am făcut. Dar, iarăși am continuat să cred în mine, în el și în relația noastră.
Mi-a rămas profund în suflet și în minte un moment de exprimare a durerii lui într-una dintre ședințe. Căpătase încredere în mine cât să aibă curajul să se exprime, așa că am ajuns să vorbim despre furie. Îndemnându-l să și-o exprime într-un cadru de siguranță, am putut să îi văd și să îi trăiesc, totodată, suferința. Preț de câteva minute a lovit, a izbit, a călcat în picioare, a tras și a aruncat perna prin camera în care ne aflam. În acele minute de catharsis, eu am oftat mult și m-au cuprins fiori… mă întrebam când va termina. În cele din urmă, și-a ridicat perna de pe podea și a venit către mine cu ea în brațe. Respirând apăsat mi-a spus: ”am obosit, că aș mai simți să dau, dar nu mai pot!” Privindu-l, realizam că acel cadru era poate printre singurele locuri în care suferința lui putea fi conținută, primită, înțeleasă, auzită, exprimată… Era un spațiu în care să se simtă acceptat și văzut… Era un spațiu în care înțelesese că este în regulă să fie furios, să fie trist, dezamăgit, supărat… Era un spațiu în care putea să fie el, cu toate emoțiile lui…
Ușor, ușor, C începuse să își facă prieteni. Nu era perceput de colegi ca fiind cel mai bun prieten la acel moment, dar cel puțin copiii îi căutau prezența și spuneau că are ”idei interesante”. Pentru mine era un început de însănătoșire relațională, un pas către vindecarea rănii lui de respingere. Începuse să ”aparțină” unui colectiv.
C îmi oferea multe lecții de viață prin eforturile lui de a-i fi mai bine: încerca să se abțină din a-și mai lovi colegii (nu-i reușea mereu și atunci se arăta trist și dezamăgit spunându-mi: ”iar l-am înjurat pe X”, ”m-am înfuriat rău și l-am împins pe Y”), dar, în fiecare clipă, el mă învăța mai multe despre reziliență și autoreglare decât aș fi crezut eu.
Într-o zi, în timp ce vorbeam cu bunica lui care preluase rolul de îngrijitor al copilului după plecarea părinților, aceasta îmi povestea că l-a auzit pe C țipând în cameră cu câteva zile în urmă. A mers la el în cameră și a văzut că era plină de hârtii rupte. În ședințele noastre, ruptul hârtiei fusese o sugestie de acțiune la care să apeleze atunci când se simte furios. Era una dintre variantele de înlocuire a ceea ce făcea în mod obișnuit: dădea cu pumnii în tastatura de la calculator, strica alte obiecte prin cameră ori se autoagresa (se dădea el însuși cu capul de perete sau se lovea în cap ori pe mâini cu diverse obiecte). I-a spus bunicii să îl lase în pace pentru că este furios. Câteva minute mai târziu, bunica a revenit în camera lui ca să verifice dacă s-a liniștit și a observat cum C își strânsese hârtille și le pusese la coșul de gunoi. Se liniștise. Chiar și acum, când scriu aceste cuvinte, deși au trecut câțiva ani de atunci, încă mă simt emoționată. Sunt emoționată pentru că, la doar 9 ani, C m-a învățat multe lucruri despre putere, voință, curaj și reziliență psihologică mai mult decât mi-aș fi imaginat eu vreodată.
La scurt timp după ce am încheiat drumul nostru împreună, bunica lui simțea să mai împărtășească cu mine din reușitele lui prin câteva mesaje și fotografii: mergea în tabere cu colegii, participa la activități distractive de grup. Se simțea, în sfârșit, acceptat și integrat în grupul de egali.
Ulterior am aflat că a reușit să ajungă la părinții lui, în Anglia. În cele din urmă, aeroportul lui din desen i-a auzit dorința. Și sper din suflet ca acolo, în inima familiei reîntregite, să înflorească sănătatea lui emoțională și mentală! Și mai sper ca, într-o zi, cât mai mulți părinți să înțeleagă cât de important este să fie aproape de copii (fizic și emoțional), să înțeleagă că trauma relațională provoacă efecte extrem de dureroase pentru copiii ce au atât de mare nevoie de iubire, protecție, grijă, siguranță fizică și emoțională. Sper ca, într-o zi, cu toții să înțelegem că mințile noastre sănătoase de adulți pot crește minți sănătoase de copii!
„Foto: C și Aeroportul lui”