Colaj poze 2016 vs 2019 (poză preluată dintr-unul din articolele vechi)
Undeva prin septembrie 2016 dădeam naștere primului meu blog și, desigur, primului meu articol. Sfioasă, cu emoții și gânduri încă ”neșlefuite”, proaspăt ieșită de pe băncile școlii și mega speriată de viața de adult cu care toată lumea te amenință când ești prin ”pruncia” tinereții de adolescent și post-adolescent, m-am apucat să scriu. Deși nimeni nu m-a încurajat vreodată să fac asta, pentru că, desigur, mult timp din viața mea am fost ”tăcută” și oamenii nu prea apucaseră să îți dea seama dacă ”e ceva de capu’ meu sau nu în ale scrisului”, VOCEA aia care voia să se audă a fost mereu acolo, în mine. Și a început pe atunci, când nu mai puteam să mă ascund de ea stând cu nasu’ în cărți și învățând vrute și nevrute ca să devin ”cineva”. Îmi dădea târcoale mereu, prin milioanele alea de gânduri pe care poate și tu le mai ai în miez de noapte, alea cu veșnica necunoscută ”cum naiba am ajuns să mă gândesc la asta?” Și nu, nu era necunoscuta de la ecuație, că pe aia o găseai mai repede. 😊
Așa că, pentru a le stăpâni cumva, m-am apucat de scris. Scriam rar, dar, pe măsură ce mai intram în viața de adult și mai învățam câte ceva de Doamne ajută despre mine, undeva prin 2018 am conceput două articole în care vorbeam despre ”lupta” mea cu kilogramele în plus și cum am reușit să dau jos vreo 15 kile. Da da, și eu am trecut pe acolo și am în plan să îți povestesc mai mult despre asta cândva. Mi se păreau deștepte articolele pe atunci. Încă mi se par, dar acum le-aș mai șlefui puțin, însă un lucru mi-a fost limpede: au ajuns la cine trebuia și avea nevoie să primească. După ce le-am postat, la scurt timp am început să primesc mesaje de recunoștință de la oameni care s-au lăsat inspirați de scrierile mele, care au pus un pic mai multă încredere în puterile lor și, totodată, au dat niște kilograme jos.
Întâmplarea face ca fix azi noapte, când răsfoiam una din agendele mele de suflet în care îmi notez o grămadă de lucruri care să îmi amintească de rostul meu în lumea asta când o mai iau pe alte cărări, am dat peste o scrisoare pe care am primit-o, la vremea aceea, de la un om de care mie mi-a fost drag de prima dată când l-am întâlnit și care s-a lăsat inspirat de unul din articolele mele denumit ”Problema nu este să nu mai mănânci, problema este să nu mai simți nevoia să mănânci”. Nu mai e acolo, fiindcă am șters blogul, dar promit să revin cu el, de fapt cu ele (articolele), curând. Scrisoarea am primit-o atunci drept cadou de ziua mea. Încă nu e ziua mea, dar se apropie ,în vreo 2 luni… recitind această scrisoare simt că celebrez anticipat.
Aș vrea să ți-o las și ție aici, în acest articol, dorindu-mi să îți spun să nu uiți niciodată de tot binele pe care tu îl faci lumii, direct sau indirect, conștient sau mai puțin conștient. Și să nu uiți să-ți notezi undeva binele ăsta, iar în vremuri cu furtuni, tunete și fulgere, să deschizi foaia și să îți reamintești cât de fericit ești dacă chiar și o singură persoană este mai bine cu sine pentru că trăiești tu!
Ps. Dragă I, dacă mă citești acum, te îmbrățișez cu infinită recunoștință și sper că ziua de astăzi te regăsește la fel de caldă și iubitoare cum te știu eu!
București, 2 decembrie 2018
Dragă Flori,
Ai în față o scrisoare pe care nu știu nici acum cum s-o încep, deși mă gândesc să ți-o trimit de vreo două luni încoace; într-un fel am emoții pentru că nu știu de cât timp n-ai mai primit o scrisoare care să-ți fie adresată direct și care să nu aibă legătură cu munca și, cu atât mai mult, de la o persoană cu care n-ai mai vorbit de ceva vreme – știu doar că vreau să ajungă la tine, într-o formă cât mai frumoasă, recunoștința pentru ce ai facut pentru mine, fără să vrei sau să știi măcar.
Săptămâni la rând am scris și rescris în gând aceste rânduri, în fiecare dimineață, după ce mă urcam pe cântar :”Trebuie să-i scriu lui Flori!” suna mantra din capul meu. Când făceam 10 abdomene obosite pe o paturică în mijlocul garsonierei și săltam deasupra capului, în fiecare mână, câte un bidon de Zuzu la 2 litri umplut cu apă, în încercarea de a cultiva puțintică forță în brațele care ajunseseră să aibă estetica unei piftii de porc lăsată prea mult la soare, ”Trebuie să-i scriu lui Flori!” suna, în continuare, mantra din capul meu. Când urcam și coboram alea douaj`de mii de trepte de la Arena Națională tot așa suna mantra din capul meu. Când au început să cadă pantalonii de pe mine și să stea ca pe gard și când am făcut a doua gaură la curea (spre interiorul curelei, desigur) ca să previn acest ”neajuns” al condiției de slăbătură cum a ajuns să mă alinte al meu, tot aia îmi răsuna în cap. Când am probat sfioasă prima oară niște blugi mai mici, care nu-mi mai veneau de un secol, ca să constat cu stupoare că acum se închid și sunt lejeri în jurul taliei și picioarelor, tot mantra cu Flori răsuna în cap. Și tot așa mai departe te-am pomenit zile și săptămâni la rând fără să ai habar și fără să sughiți, sper.
Și ca să nu te sperii că am făcut o fixație pe tine și să te gandești deja la un ordin de restricție, hai să-ți povestesc pana la urmă despre ce-i vorba, pentru că acum îmi dau seama că cel mai bine era, poate, să încep cu începutul 🙂 A început pe la final de august, într-un moment foarte greu al vieții mele depre care n-aș vrea să te obosesc povestindu-ți. Așa de greu încât n-am putut mânca aproape o săptămână. Aveam la acel T0 din viața mea 75 de kile. Chubby, grăsană, cu obrăjori, burtică, colăcei, punguțe, cojițe de portocală, tot tacâmul și moralul la pământ. Mi-a apărut atunci în feed la Facebook o postare mai veche de la tine, aceea în care povesteai tu cum ai slăbit și cu care m-am identificat imediat, pentru că și eu începusem, ca să-mi ocup timpul și să scap de disperare, să-mi improvizez o mică sală acasă, să fac câteva exerciții pe o păturică scămoșată, să folosesc niște sticle de apă pe post de greutăți, să îmi înțeleg mai bine relația cu mâncarea și să o reglez în funcție de ce am eu nevoie. Am vazut că am slăbit, ce-i drept, nesănătos, pentru că nu puteam mânca, 5 kilograme și am prins curaj că aș putea face schimbarea asta pentru mine. Am învățat să-mi adaptez porțiile la cât are nevoie de fapt organismul meu în ziua respectivă, să refuz ce nu-mi face bine (cola, chipsuri, dulciuri cu nemiluita) și să mă simt sătulă fără să înghit frigiderul. Am forțat puțin din limite și m-am apucat de ceea ce am ajuns să numesc cu duioșie my lazy workout routine. Am urcat multe scări și, culmea, am alergat, la început 500 de metri cu limba pe afară și cu inima în stop cardiac, apoi un kilometru, doi, trei, cinci (ăsta e maximul istoric la ora actuală)- pe vânt, pe soare, pe ger și pe ploaie, fără să simt că mor și că mă doare și că vreau la mama și alte scuze bla bla. M-a încurajat A. al meu la fiecare pas (doar cu el am alergat și tot el m-a dus la Decathlon să-mi ia niște echipament mai de doamne-ajută, o rogojină de pilates și două gantere frumușele- gălbioare neon de două kilograme) și m-au încurajat și cei care se mirau în gura mare că mă micșorez pe zi ce trece. Cel mai mult, însă, cred că m-a ajutat exemplul tău, care a fost pentru mine un gând pozitiv pe care să mă concentrez când s-a întâmplat să îmi fie mai greu; mi-am fixat în minte, ca milestone să-i scriu lui Flori o scrisoare de mulțumire când oi avea 60 de kile și uite că am ajuns aici, pe 2 decembrie, după ziua ta, să mă urc pe cântar și să observ că am schimbat prefixul- am 59,5 kilograme- URAAA!
Și uite că tot de pe Facebook am aflat că-i ziua ta, deși stiam în adancul sufletului că e pe undeva în decembrie și mi-am spus că ”Da, măi, e momentul să-i scrii despre butterfly effectul pe care l-a avut pentru tine când ți-a fost ție mai rău, că poate o să-i prindă și ei bine” așa că, iată, dragă Flori, ți-am scris rîndurile de mai sus, cât m-am priceput eu de bine. Sper să te gasească scrisoarea asta veselă și jovială cum te-am cunoscut eu acum câțiva ani. Aș vrea să știi că ai făcut un bine unei cunoștințe mai vechi, într-un colț de lume fără să te gândești măcar. Și aș vrea să știi cât de recunoscătoare îți sunt pentru asta 🙂
La mulți ani, Flori! Să fii voioasă, drăguță și să-i înseninezi în continuare pe ceilalți așa cum știi tu mai bine!
Cu drag și recunoștință,
I.