De când mă știu, am fost concentrată pe nevoia de a ști, de a învăța și pe dorința de evoluție. Să învăț a fost, încă de când eram mică, cea mai bună metodă pentru a mă simți fericită. Mi-am construit o lume a cărților și a caietelor în care mă simțeam împlinită și din care îmi luam o mare parte din entuziasmul vieții. Iubeam să merg la școală, iubeam să învăț, iar când nu venea autobuzul cu care făceam naveta la școală plângeam de îmi săreau capacele. Voiam să fiu la școală. Fiecare zi era o zi fericită pentru că mă duceam la școală. Iubeam și timpul liber, dar o vacanță de vară de 3 luni părea cam mult pentru mine. Când încă mai aveam o lună de vacanță, eu voiam înapoi la școală. Îmi amintesc că le spuneam copiilor asta, se uitau ciudat la mine și-mi ziceau: ”Doamne ferește!” Da da, eram acea ”ciudată” care voia la școală când toată lumea voia doar joacă. Și eu iubeam joaca, nu mă înțelege greșit, dar îmi plăcea să fie un echilibru între cele două. Știu că îmi era limpede încă de pe atunci că școala e școală și joaca e joacă. Desigur, la școală mă și jucam, iar când mă jucam acasă uneori optam și pentru jocul ”de-a școala”. Dar nu mereu. De cele mai multe ori preferam ”De-a v-ați ascunselea”, ”Ulii și porumbeii, ”Țară, țară, vrem ostași”, fotbalul și tot așa.
Pe măsură ce am mai crescut, lucrul acesta nu s-a schimbat. Am fost crescută la țară și contribuiam la muncile câmpului, dar când era de învățat doar asta făceam. Iar părinții mei respectau timpul meu de învățare. Chiar și dacă aveam o problemă personală, dacă aveam de învățat pentru un examen, eu asta făceam. Sigur, era mai dificil, dar o făceam. O făceam și pentru că era un refugiu, un mecanism de coping pe care mi-l dezvoltasem astfel încât eu să mă simt mai bine, să am control, să mă simt în siguranță. Așa am descoperit, mai târziu, că școala și învățarea au constituit pentru mine o lume care mă salva de îndoială, neputință, frică, neîncredere. A fost o lume în care mi-am regăsit controlul, siguranța, resursele, curajul, dorința de fi și de a cunoaște mai mult pentru a-mi fi mai bine. Părinții mei erau mereu uimiți și încântați de treaba asta la mine, cu învățatul. Îmi amintesc că nu m-au ajutat nici măcar o singură dată la teme. Pentru că eu iubeam să mi le fac singură.
Deci da, îmi plăcea școala. Îmi mai amintesc că prin clasa a VII-a mi-am făcut primul meu abonament la bibliotecă și l-am amenințat pe taică-meu că îi ”fur” bicicleta și plec la oraș ca să-mi iau alte cărți dacă nu mă duce cu mașina. Era vară, iar pe timpul verii autobuzul care circula dintre oraș spre sat și invers nu venea. Drept pentru care nu puteam ajunge la bibliotecă. Într-un final l-am convins, după ce i-am dat toate argumentele pentru care nu ar trebui să mă lase să ratez împrumutul de cărți. Mi-a zis: ”Bine, hai că te duc. Mâine te trezești de dimineață!„ Flori – mega fericită era. Nu la fel era și sora mea care, când mă vedea că citesc sau scriu, îmi spunea ”Aoleu, iar înveți? Ce viață tristă ai!” Dar ce nu știa ea era cât eram eu de fericită de fapt, acolo, în lumea cărților.
De ce îți povestesc toate astea?
Pentru că a fi conștientă de felul în care era lumea mea în trecut mă ajută să înțeleg și mai bine lumea mea de acum, în care îmi pun energia zi de zi. Acum nu mai este școala, ci este munca mea. Cărțile nu s-au schimbat. Au rămas tot cărți, doar că acum am unele noi, cu alte titluri. Caietele sunt acum agende de scris. Nu știu dacă îți mai aduci aminte, dar spuneam, de curând, într-o postare pe Facebook că este important să îți asculți povestea. Pentru că acea poveste este cea care oferă multe detalii prețioase despre tine și viața ta, lucru care te poate ajuta să o definești sau redefinești așa cum îți dorești.
Când am început facultatea, nu prea îmi era clar de ce am ales psihologia. Uitându-mă în spate, mi-am amintit că prin gimnaziu creasem un chestionar cu întrebări despre ”sensul și semnificația vieții”. Îi chestionam pe tatăl și pe unchiul meu în timp ce stăteau la povești. Pentru mine părea o joacă, dar când l-am auzit pe tatăl meu spunând ”Aha, hai că are întrebări bune, îți dă de gândit!” părea ceva mai serios decât mi-aș fi imaginat eu. Era o joacă cu sens, dar pe care nu o conștientizam atunci. Firește, eram și mult prea mică atunci ca să pot înțelege profunzimea alegerilor mele, dar mai târziu mi-am dat seama că acolo, în trecut, se regăsesc niște rădăcini care m-au ”condus” la alegerea profesiei mele.
Nu mai am chestionarul, deși obișnuiam să păstrez toate cărțile și caietele (încă mai am un caiet din clasa a IV-a, cu desene și poezii), dar sunt două întrebări pe care le-am reținut din acel chestionar: ”Ce te face fericit?” și ”Ți-ai da viața pentru copiii tăi?” Inconștient, cred că această ultimă întrebare era pregătită pentru tata. Era nevoia mea de a fi resecurizată emoțional în acea perioadă, de a mă simți în siguranță și protejată. Iar nevoia de siguranță și protecție este o nevoie firească a copilului, alături de:
- nevoia de afecțiune – CONTACT
- nevoia de LIMITE
- nevoia de UNICITATE
- nevoia de APARTENENȚĂ
Dacă ești curios ce a răspuns tata, a zis un mare ”DA”, fără să ezite. Iar eu, în acel moment, m-am liniștit, anxietatea mea se diminuase mult😊
Obiceiul și plăcerea de a învăța, de a scrie, de a fi orientată către dezvoltarea personală mi-a adus în plan un alt obicei: acela de a-mi seta, la fiecare final de an, obiectivele pe care doresc să mi le îndeplinesc anul viitor. Tot atunci scriu și ceea ce am reușit atunci când nu am reușit ce mi-am propus, astfel încât să nu uit să îmi fiu recunoscătoare pentru tot ce mi-a ieșit atunci când nu mi-a ieșit.
Firește, setarea obiectivelor nu este un exercițiu pe care l-am făcut bine încă de la început. Mi-am setat, de câteva ori, niște obiective nerealiste pe termen scurt și, drept dovadă, nu mi le-am atins. Dar este un proces în care m-am implicat activ ca să îl învăț, prin introspecție, analiză personală, exerciții și învățare în relație cu terapeuții, profesorii și mentorii mei. Așa m-am apropiat din ce în ce mai mult de o viziune realistă a setării obiectivelor.
Așa că dacă ai timp azi sau oricând vei decide tu că îți este potrivit, ia un pix și o foaie și începe să răspunzi la aceste prime 2 întrebări, care să te ajute în procesul tău de setare realistă a obiectivelor:
- Care este misiunea mea? Visul meu? Scopul meu?
Și ca să îți fie mai ușor să răspunzi la această întrebare, te invit și la o scurtă incursiune în trecutul tău (în orice perioadă a vieții vrei tu, acolo unde îți era mai clar sau erai mai conștient de preferințele tale) și să notezi toate acele situații/momente ca să identifici:
- Ce ți-a ieșit?
- Ce făceai bine?
- În ce îți investeai cea mai multă energie și cel mai mult timp?
- Ce îți capta cel mai mult atenția?
- Ce ai fi fost dispus să faci chiar dacă te-ar fi trezit cineva la 3 dimineața și te-ar fi pus să faci?
Propun asta pentru că, de multe ori, pierduți printre obligațiile vieții de adult și nevoia de a munci ca să supraviețuim, mulți oameni uită de visurile lor, de atuurile lor, stagnând într-o meserie sau la un loc de muncă care nu le place, în care nu se regăsesc sau, și mai rău, pe care îl urăște.
- Este acesta obiectivul meu? Sau este al altcuiva?
Ascultă-ți povestea interioară și vezi dacă ești în contact cu obiectivul tău, dacă viața care vrei să trăiască în interiorul tău se regăsește și în exterior. Poți începe să faci acest lucru prin:
- A fi atent la ce simți în corp atunci când te gândești la îndeplinirea obiectivului (simți bucurie, entuziasm și este în acord cu ce ai tu nevoie sau simți neplăcere, împovărare și simți să renunți la el?)
- Ce gândești despre el?
- Ce beneficii îți aduce îndeplinirea lui? Pentru relația cu tine, cu familia, cu prietenii.
- Presupunând că te vei focusa pe atingerea acestui obiectiv, ești dispus să renunți la tot ceea ce te-a împiedicat până acum să îl ajungi? Ești dispus să plătești un anumit preț pentru a-l atinge? Pentru că acumularea presupune excludere și, dacă decizi să îți investești energia într-un obiectiv nou, este nevoie să renunți la niște obiceiuri care te-au ținut departe de atingerea lui.
Mă încred mereu în puterea oamenilor de a aduce schimbarea în viețile lor, oricât de mică este ea. Și mă mai încred și în puterea ta de a găsi, pas cu pas, acele resurse care să te ajute să vezi când ”viața din interiorul tău este aceeași cu cea pe care o trăiești în afara ta” (sursa: Parker Palmer – ”Lasă-ți viața să vorbească”).
Nu uita să parcurgi exercițiul cu ce ți-a reușit anul acesta. Îți va reaminti de potențialul tău și de tot ce ai fost capabil să faci să se întâmple, uneori chiar fără să îți propui măcar! Meriți!